Pustiu e acum locul unde paseam cu sufletul meu cald de copil, unde emotiile-mi vibrau mai puternic ca niciodata si aerul tomnatec imi improspata panza sufletului. Indignata de vantul care-mi fura amintirile, privirile care, odata, imi erau prietene si miile de confesiuni spuse-n soapte, permit a-mi arde talpile pe pamantul parca uitat de ploaie si ma asez obosita de prea multa liniste pe leaganul nostru, martor mut al fiintei noastre. Totul a ramas la fel, desigur, si timpul si-a pus amprenta, dar mirosul , spiritul locului au ramas reci, ca atunci, dar pregatite oricand sa te imbratiseze...
>:d<
RăspundețiȘtergere